Sărăcia care îți răpește libertatea

Pe vremuri, când vreun prieten era la strâmtoare și nu prea aveam cu ce să-l ajut în afară de o vorbă bună, obișnuiam să spun ceva de genul acesta: „cele mai bune lucruri pe lumea asta vin gratis. Gândește-te la prietenia oamenilor dragi, la iubirea familiei tale, nu te costă niciun leu să te bucuri de ele. Plimbă-te într-o seară în parc sau pe alei și, ca un mic prinț, vei avea tu toate stelele care râd și o coajă de lună pe deasupra, în care să-ți legeni toate gândurile bune”. Funcționa pentru ei, funcționa pentru mine atunci când era nevoie, dar această mostră de gândire pozitivă ascunde și o vulnerabilitate.

Cum arată oare ea, multiplicată la nesfârșit, în țara cu cele mai mici venituri din Uniunea Europeană, în care mult prea mulți duc acasă salarii de două sute de euro din care o familie trebuie să trăiască o lună întreagă? Ce ai putea să le spui milioanelor de români care își duc zilele de pe o zi pe alta? Să privească cerul și să fie fericiți? O astfel de gândire pozitivă este eficientă în locuri și situații în care sărăcia este marginală sau este un simplu accident nu foarte greu de depășit de un om înzestrat cu inteligență și cu un dram de hotărâre. În România, pe de altă parte, acest lucru pare adesea imposibil.

Auzim de multe ori că am câștigat la Revoluție libertatea. Oare așa să fie? Cât de liber este un om care muncește cinstit, dar care nu mai rămâne nici măcar cu câțiva lei în buzunar înainte de salariu? Ce alegeri poate el să facă? Are libertate de mișcare, însă unde să se ducă atâta vreme cât nu-i rămân bani nici pentru un drum la 100 de kilometri de casă? Are acces liber la serviciile sanitare, dar este oare liber să aleagă acele servicii sanitare de calitate de care are nevoie? Copiii lui au dreptul neîngrădit la educație, dar este el liber să aleagă o școală bună, care le-ar da cu adevărat o șansă în viitor? I se cuvin condiții decente de muncă, dar are de unde să aleagă un job în care să fie tratat în mod corect? Are libertate de exprimare, dar și-o poate exercita în fața unui șef de tură de la singura fabrică din oraș de care depinde traiul de astăzi și de mâine al familiei lui? Sărăcia îi răpește atât de mult din libertate, îl privează de atât de multe drepturi elementare, încât te întrebi, uneori, unde au dispărut atâția ani de evoluție socială.

S-au făcut studii în resurse umane care spun că oamenii nu sunt motivați, în ceea ce fac, neapărat de bani. Cu siguranță că la ele nu a luat parte nicio casieră de supermarket din România, niciun muncitor în haine întunecate care așteaptă zgribulit la 6 dimineața tramvaiul, rata, ocazia care să-l ducă la prima oră la serviciu. Cu alte cuvinte niciun om pentru care supraviețuirea este o aventură. Ci angajați din țări în care acoperirea nevoilor de bază nu este o problemă, ci este un dat, un drept care vine la pachet cu statutul de angajat într-o societate civilizată.

Firește că există nenumărate exemple de oameni care au găsit, de-a lungul istoriei, în sărăcie un sens și o cale spre mântuire. Însă de ce ar trebui cineva, născut să fie un om al lumii, să se transforme într-un ascet, într-un campion al spiritului, într-un atlet al renunțării? Sau de ce ar trebui să devină un soi de erou, care e nevoit să se dea peste cap, să-și lase baltă casa și să se ducă la mii de kilometri depărtare, să muncească până la epuizare pentru a-și asigura un trai decent?

De fiecare data când văd cum un puternic al României e condamnat pentru corupție și alte asemenea fapte lipsite de cinste mă gândesc la el nu ca la un om care a luat niște bani ce nu i se cuveneau, ci ca la unul care le-a răpit semenilor săi libertatea. Odată ce anii de pușcărie au trecut, puternicul revine în lumina reflectoarelor și reușește chiar să se bucure de respect, respect de care victimele sale nu au avut parte, deși nu de puține ori l-ar fi meritat cu prisosință. Uneori pentru că s-au luptat pentru libertatea lor și a familiilor lor cu o forță și o hotărâre demne de un gladiator în arenă. Alteori pentru că au găsit un soi de libertate interioară care îi face să treacă cu capul sus prin lume, în ciuda tuturor greutăților. Pentru că au avut, pur și simplu, putere să îndure și să treacă prin atâtea și atâtea. Sau pentru că își cresc frumos copiii, chiar dacă trebuie să mute în fiecare zi munții din loc pentru asta.

Ce mi se pare însă extrem de trist și de nedrept este că mulți dintre cetățenii României de astăzi trebuie să aibă în alcătuirea lor interioară ceva de sfinți ca să poată trăi ca niște oameni.